'Despre mineri, manipulare, si un miracol blestemat' de Roxana Dascalu

This afternoon, I received this very moving and superbly written note on FB by my friend, journalist Roxana Dascalu, in response to my post HERE yesterday (which, I'm ashamed to say, reads like a cold list of distant events rather than something emotional by comparison). She has given me permission to share her text with you here and so I beg you to read it and then circulate it far and wide. It should be published in the Romanian national press for these are memories that make blood run cold and hair stand on end - and it is REAL, HONEST history. To live such times, to witness such horrors as the gratuitous violence carried out by frenzied, manipulated henchmen (miners along with the miscreants who pretended to be) on 13-15 June 1990 in Bucharest, to fear for ones life and to need such presence of mind to survive... Talk about painting a picture with words. Memories such as these on the savagery of the regime are, every one of them, a lesson - both a cry of pain for the present and an anguished howl of warning for the future.

Of course, there are many witness statements to be found all over the web. But these memories are Roxana's and, because she is my friend, they are also now a little bit mine too for I see them all unfold in the text below just as one would in a film. With my heart in my mouth and with horrified goose flesh, I watch it all through her eyes and yet, I cannot begin to imagine her terror and her nauseating grief. My luck? That I was born elsewhere in another world - and that I never knew such things....

[15th June: Roxana's exceptional text was published today in Revista 22. It couldn't be more deserving.]

Here is Roxana (in Romanian):

Despre mineri, manipulare, si un miracol blestemat

Dear Sarah,

Cred ca imi este mai usor sa scriu o nota despre lucruri pe care le-am trait acum 23 de ani si care ma mai infioara inca...Si am sa o scriu in romana, pentru inceput, limba parintilor mei, nu si a celor fara de Dumnezeu si lege, despre care voi scrie in cele ce urmeaza.

Eram jurnalist la Reuters, si nu mai aveam somn de mult, deoarece Romania se incapatana sa tina prima pagina a ziarelor lumii in lunile care au urmat "revolutiei" din decembrie 1989...

Pentru mine, ca roman, alegerile din mai 1990 fusesera o catastrofa. Ca jurnalist, obtinusem insa un ''premiu'' - trista distinctie - primul interviu pe care l-a acordat presedintele proaspat ales Ion Iliescu, in sufragii de-a dreptul ametitoare, pe care noi, cei de la Reuters, fusesem singurii care le anticipaseram, celelalte agentii supralicitand venirea la putere a democratilor anti-comunisti, pe modelul din celelalte foste tari comuniste din Est...

"Premiul" a constat din interviu, si din fotografia color, facuta de colegul meu, excelentul artist vizual Adrian Popescu, in care Iliescu, arborand faimoasa lui cravata cu trandafiri rosii, ma tine de mijloc, plin de curtoazie...in cealalta parte, regretatul Hugh (Huge) Pain, unul dintre cei mai mari, la propriu si la figurat, jurnalisti pe care mi-a fost dat sa ii intalnesc vreodata, si impreuna cu care facusem celebrul interviu - Iliescu acceptandu-ne doar pe noi, cei de la Reuters si pe cei de la TF1, principala televiziune privata din Franta.

Am pe undeva, prin cotloanele casei mele, poza respectiva, dar nu o voi folosi inca, in ilustrarea acestor note, care sunt despre o intamplare a mea, de acum 23 de ani, jour pour jour, din iunie 1990.

Plecasem de acasa imbracata in negru de sus pana in picioare, ca sa nu atrag atentia minerilor si a cetanenilor ''de bine'', care ii semnalau, spre bataie, pe intelectuali si pe femeile imbracate occidental, sau cu fusta prea scurta. Atlfel spus, eram imbracata dupa canoanele LOR, fundamentaliste.

In geanta, am avut prevederea sa pun faimoasa poza color cu Iliescu, care avea sa imi salveze viata sau macar pielea, asa cum vei vedea.

Biroul nostru era la Intercontinental - acolo functiona presa internationala, acolo aveau loc principalele conferinte de presa, acolo era centrul viu al Bucurestiului, langa Piata Universitatii, unde avusese loc acea demonstratie-maraton, anti-comunista, a oamenilor care isi doreau o Romania normala si civilizata, europeana.

De la birou, am decis sa merg vis-a-vis, la vechea mea Alma Mater, sa vad ce au facut minerii care ocupasera vechea si draga mea Universitate. Nu le-am spus colegilor mei britanici decat ca merg sa iau pulsul Pietei, acum ''curatata'' de protestatari si invadata de politie si mineri...

Am intrat in cladirea Universitatii, la Facultatea de limba si literatura romana. In decanat, doi mineri tocmai terminasera pranzul copios, asezati la biroul decanului, unde inca mai exista un resou improvizat, de pe vremurile de trista amintire a iernilor fara incalzire, din Bucurestiul tot mai cenusiu al lui Ceausescu...

Cand m-au vazut, cred ca aveam o figura foarte solemna, dar amenintatoare, toata in negru imbracata, au dat repede jos cizmele de pe catedra decanului, de sub tabloul lui Eminescu, inca agatat pe perete...Le-am impus cumva respect, caci m-au insotit spre partea din cladire unde un profesor de geologie, putin cunoscut lumii la vremea aceea, inca tinea orele cu studentii sai. Am aflat mai tarziu ca se numea Constantinescu, Emil. Dar asta e o alta poveste romaneasca, cu final trist si dezamagitor...

Revenind spre Intercontinental, plina de furie greu stapanita, si de teama abia mascata, l-am vazut pe un tanar fotoreporter, la vremea aceea, Tudor Lucaciu, cum apare cu camera de gat, in fata mea. Mi-a inghetat sangele in vine...

Stiam ca exista consemn ca nimeni nu are voie cu camere de filmat sau fotografiat in zona, cel putin asa ne avertizasera cei de la Inter...altfel riscam distrugerea aparatelor, in cel mai bun caz, si bataia sfanta cu batele, spre luare aminte...

O incarcatura proaspata de mineri tocmai coborau dintr-un camion, pe bulevard, la o aruncatura de bat de noi. I-am facut semn lui Tudor sa stea lipit in spatele meu, si sa-si ascunda camera de fotografiat in vesta larga, neagra, pe care o purtam...

Cat ai zice ''miner'', am fost inconjurati de o gloata furioasa si agitata, cu bate si fetze care nu prevesteau nimic bun...

Unul dintre ei m-a intrebat unde stau Coposu, Ratiu si Ana Blandiana...Le-am spus ca nu stiu, dar tot nu ne-au lasat in plata Domnului, Le-am aratat legitimatia/acreditare de ziarist la Reuters, emisa de Ministerul de Externe...Asta nu a facut mare impresie, dimpotriva...

Cand menghinea se strangea mai tare in jurul nostru, care formam o stranie struto-camila neagra, mi-am introdus lent si deliberat, privindu-i tot timpul in ochi, mana in geanta, si am extras poza color cu Iliescu (iarta-ma Doamne!) ...

Mi-am pus-o scut, pe piept. Am auzit un oftat orgasmatic, cum ar spune prietena mea Sanda, tasnind din cele peste 20 de piepturi de miner...S-au strans si mai aproape, iar unul dintre ei, mai tanar, si-a desclestat incruntarea de pe fata, transformand-o intr-un rictus stirb, a intins mana si a inceput sa mangaie, aproape obscen, poza lui Iliescu de pe pieptul meu": "Om bun!, Om Bun!" repeta el, ca intr-o litanie naucitoare.

Un ofiter de securitate, costumat in miner, (dupa aspectul impecabil al mainilor si hainelor sale), a rasarit de nicaieri si le-a strigat un ordin de incolonare...Au disparut, la fel de repede, tropotind ca niste bizoni salbatici, cu batele la purtator, asa cum si venisera...

Ca o paranteza, - ajunsa in fine inapoi la birou, aflu ca, fara sa stiu/vreau, ajunsesem ''top of the news", deoarece echipa unei televiziuni americane,  ABC, daca nu ma insel, filmase toata scena, de sus, de la unul dintre ultimele etaje ale Intercontinentalului. Vazand minerii napustindu-se asupra noastra, au crezut ca va urma un macel - nu intelegeau ce miracol se produsese acolo, langa Inter, cum de scapasem nevatamata din gloata aceea furibunda...

Obiectivul lor nu putuse focaliza pe damnata si salvatoarea poza cu Iliescu...

Un alt flash-back, sau flash-forward...O zi mai tarziu, cred, am fost trimisa la sediul Partidului National Taranesc, din Piata Rosetti, deoarece mi s-a spus ca pot intra acolo, impreuna cu procurorii, sa vedem ce s-a intamplat peste noapte. Televiziunea romana de stat relatase ca minerii descoperisera bancnote false de dolari si droguri...Dumnezeule Mare!

Ajunsa acolo, am vazut iadul pe Pamant. Pentru prima si ultima data, sper, in viata, m-am blocat...In biroului Seniorului Coposu, portretele lui Mihalache si Maniu zaceau pe jos, printre schelete si oase de peste, resturi soioase de mancare, urme de cizme si hartii si carti rasturnate si calcate in picioare...Devastarea fusese totala, simteam inca urma urii cum musteste din peretii descojiti...

...M-am intors, muta, la birou, si am rugat-o pe o colega britanica, mult mai detasata si proaspat sosita la Bucuresti, sa mearga ea sa relateze scena dezastrului de acolo...

In rest, mai tin minte ca spre Intercontinental, am fost acostata de o femeie in straie de miner, cu unghii incredibil de lungi si vopsite intr-un rosu intens, spilcuite, care mi-a spus ca este mineritza si vrea sa dea interviu presei internationale...o alta incercare de manipulare a securitatii...eram prea stoarsa si epuizata ca sa mai reactionez...

Am debarcat, pentru prima data in viata, cinci zile mai tarziu, la Londra...Colegii de la sediul Reuters, de acolo, erau curiosi sa ne cunoasca, pe noi, cei doi romani, Adrian si eu, care relatasem "totul", de la fatza locului, zilele, noptile, saptamanile si apoi lunile de dupa 25 decembrie 1989, cand ne-am intalnit si am inceput sa lucram cu ei...

Nu m-am putut bucura, asa cum ar fi trebuit, de spectacolul fascinant al Londrei...aveam inca un gust de zgura de carbune in suflet...Imi era literalmente, greu sa respir...

Mi-a fost greu sa ii fac pe britanici sa inteleaga ca totul este pierdut pentru Romania...si ca asta NU este Romania mea...

De ce nu am cerut azil politic atunci, sau la urmatoarea mineriada, este o intrebare pe care, draga Sarah, te rog sa nu mi-o pui...Cel putin nu inca...Mi-o pun eu in fiecare clipa acum, a posteriori...

In rest, despre mineri, manipulare, securitate, iliescu & Cie, sa auzim cat mai repede, si numai de bine, de pe banca azuzatilor, in justitie. Desi, tare ma tem ca nu...

Cu drag,

Roxana Dascalu

14 iunie 2013

Iunie 1990, Piata Universitatii, Bucuresti

Politie, mineri, demonstranti, de pe Intercontinental, iunie 1990, Bucuresti

Bucuresti, iunie 1990

La Universitate, mineri, iunie 1990

Mineri cu efigia lui ion iliescu, Bucuresti, iunie 1990

Comments

[emil neacsu]

I am beggining to ask myself how am I going to explain my son what happened then... Maybe in the next 4-5 years.

[aurab]

Multumesc Roxana

pentru aceasta marturie a ta; este scrisa frumos, simplu cu decenta unui adevarat jurnalist.

Suntem destui -cred eu- cei care am avut experiente similare in acele zile se jena nationala pentru mine.

Poate de aceea nu simt sa o pun in cuvinte; poate pentru ca anii au trecut si cei responsabili sunt inca acolo si cu o putere chiar mai mare :(

Si ma gandesc ca Sarah are dreptate cand spune ca articolul tau ar trebui sa circule in toate ziarele ( un gand inflacarat dar greu de realizat fara puterea spiritului nationalist asemanatoare celor din piata Taksim Istanbul)

Am iluzia ca sunt multi tineri care gandesc, vad si simt ca tine; si totusi nu pot sa nu ma intreb: de ce ar fi nevoie sau ar fi fost nevoie sa ne luam destinul in mana si uniti sa spunem : gata!

Si am o frica: aceea ca spiritul poporului roman este cel al Baladei Miorita

In imaginatia mea inflacarata si naiva cred ca tinerii romani plecati din tara, cu situatii materiale suficient de puternice pentru a le permite sa creasca pe treptele superioare ale Piramidei lui Maslow, se vor intoarce in Romania si ne vor putea invata sa spunem " gata"

[Sarah in Romania]

It's a question I have never asked any Romanian, Emil... if they left, there was no need to ask, and if they remained then it was none of my business why.

Turns out your parents and grandparents etc were right - being young and believing one could change the world, doing all you could to make it happen and now look. Iliescu and CVT walk free and Basescu (who was under secretary of state apparebtly at the time) gave the approval for the trains who brought the scum into the city was never rapped for that either. No justice. And today, the most terrible sadness of all - dashed hopes and broken dreams....

[N.M.]

Tin minte acele groaznice zile. A fost o adevarata grozavie, Mi-este rusine de ce s-a intamplat atunci si de faptul ca nu au fost pedepsiti adevaratii vinovati.

[emil]

I cand hardly say a word. I keep remembering these days... We were crumbled by our own parents, grandparets, other relatives, neighbours and so on just because we were young and we could dream big... i was 21 and 9 months...As Roxana said, don/t ask me why I remained here, in Romania...