Articol despre caracterul adevarat al lui A.Paunescu.

În jurul lui mereu neruşinarea ...

                   Motto:

                   Şi nu veţi curăţa cu laudele voastre calpe

                   Sângele negru al poetului-curtean

         Am simţit totdeauna că moartea unui om de caracter – prin structura şi opera sa, pe deasupra, şi poet – este un moment de maximă tristeţe, înconjurat cu scântei ce par, uneori, adevărate pietre preţioase. Dar îngemănarea ideală a unei personalităţi fără pată cu un talent strălucitor este atât de rară încât ne este frică, în permanenţă, să nu aflăm că pur şi simplu ea nu există – lucru ce-ar spori deznădejdea unei vieţi căreia filosofii nu-i pot afla rostul. Clipe de gândire către eternitate...

*

         De curând a murit un poet care ne-a amintit fulgerător de numeroşi alţi poeţi trecuţi sau sfârşiţi în închisori, sau în uitare şi umilinţe; ne-a readus în memorie foarte mulţi oameni surghiuniţi, spoliaţi şi batjocoriţi de către dictatori infami, înconjuraţi şi susţinuţi de trepăduşi-complici dar şi de osanale şi de versuri vinovate.

         Şi ne revin în minte fragmente din scenele care l-au însoţit şi caracterizat, în viaţă, pe poetul de curând decedat. Un linguşitor pentru mai marii săi, un obraznic nedrept şi insultăror faţă de românii adevăraţi. A fost cântăreţul celei mai de preţ academiciene a ţării – semianalfabeta Elena! Iată o măsură a nemerniciei uriaşe la care ajunsese! A elogiat şi susţinut un conducător criminal, care înfometa şi descompunea moral o ţară întreagă. Lui îi mergea bine însă! Cenaclurile de proslăvire a comunismului criminal (aşa l-a numit preşedintele Băsescu – şi el, ca vechi membru marcant al partidului comunist, trebuie că ştie ce spune!) îi aduceau bani şi petreceri ... şi glorie şi influenţă. Cei care l-ar fi criticat s-ar fi întâlnit  cu braţul înarmat al partidului său. Obraznic şi infam, avea cuvinte de ocară pentru oamenii iluştri ai literaturii şi creaţiei româneşti surghiuniţi din ţară: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vintilă Horia, Paul Goma, îşi permitea să-l înşele pe Mircea Eliade...

                   A fost totuşi un poet... se vor auzi murmure dezorientate... Da, dar mai ales a fost un tovarăş credincios al leninismului, părtaş la mizeriile comunismului pe care
l-a cântat mereu. Alături de Ceauşescu, mai apoi de Verdeţ şi de tovarăşul (devenit domnul) Iliescu, uitând crimele de la Zarca Aiud şi Zarca Gherla, de la Jilava, de furturile de case şi de pământ, de lagărele de muncă forţată... În jurnalul primei sale soţii, Constanţa Buzea, găsim repetabila geneză a rinocerilor: pe înfundate, fără martori (Adrian) devine canalie.

                   El să aibă glorie şi bani; să se iubească pe tunuri şi în cenacluri. Epiderma sa,   impermeabilă cu desăvârşire la bunul simţ, şi-a primit adevărata răsplată doar în zilele Revoluţiei când încerca să se ascundă (de ce oare?) în ambasada imperialiştilor americani.

                   Dar stăpânii-criminali de altădată – prietenii lui – sunt din nou puternici. Şi-au strâns averi imense spoliind bogăţiile ţării şi aducând statul în postura de a nu-şi mai putea plăti salariaţii, pensionarii şi oamenii în nevoi. Ei cred că a venit timpul să-şi acopere hoţia, necinstea, minciuna şi proletcultura, sub masca valorilor perene ale omenirii, care să le dea onorabilitatea. Şi se folosesc de moartea scriitorului lor, coleg de ideologie, aducându-i elogii nemeritate, adevărate blasfemii, în dorinţa de a rescrie istoria...

                   Dându-l exemplu pe poetul scuipat de mulţime, un retardat mintal, pe care televiziunea l-a prezentat psiholog (sau psihopat?) crede că în regimul comunist valorile erau preţuite! Cât de imbecil poate fi cineva ca să facă astfel de afirmaţii, uitând cum au murit Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, G. Brătianu, Iuliu Maniu, cum au fost întemniţaţi Noica, Ţuţea, Pillat, cardinalul Todea, N. Steinhard, sute de mii de oameni nevinovaţi, în timp ce valorosul poet ceauşist chefuia cu primsecretarii de partid şi se târguia pentru drepturi de autor uriaşe? Pentru a lăsa avere copiilor săi din jaful copiilor celor însângeraţi în temniţe. Televiziunile cunoscuţilor Sebastian Ghiţă (Vântu) şi Felix se întrec în a-l face erou... poet mai mare ca Blaga, Coşbuc, Alecsandri ... pe un curtean obraznic, care şi-a siluit realul talent nativ, cu povara caracterului său ros de invidii.

                   Infamia n-a avut capăt. Este purtat, spre glorificare, de la Uniunea Scriitorilor, unde îl plângeau destui colegi de partid, şi ei jefuitori de bani publici, până la Atheneu. Glorificarea şi apologia cui? A neruşinării rimate, care beatifica un dictator criminal... nesocotind suferinţele atâtor martiri scufundaţi în gropile fără nume ale Aiudului şi ale canalului Dunăre-Marea Neagră...

         Au batjocorit naţiunea română şi s-au umplut de infamie lătrăii pătrunşi, dintr-odată, de fiorul literaturii, slugi aciuite într-o mass-media ilustrată de corupţia maximă şi minciuna mirabilă... Stăpânii vremii plătesc oricât întru glorificarea comunismului şi a obrăzniciei!          Scuipatul Revoluţiei ar fi putut să şteargă faptele injurioase aduse demnităţii umane dar, în cazul poetului de curte, s-a dovedit neputincios în a schimba destine. Pentru că îngerul pe care-l găzduia acesta în suflet se chema Lucifer!

         Omul l-a surclasat pe poet. A fost mereu un comunist care dorea să se înfrupte din averile furate de la cei arestaţi, ucişi, exilaţi. Ca senator neocomunist a votat totdeauna împotriva retrocedărilor, a fost mereu duşmanul scriitorilor care au reprezentat conştiinţa românească şi, ghiftuindu-se, vorbea de înfometaţii lumii.

                   Va trebui să dezinfectăm moral cândva Atheneul, să uităm caracterul infam al omului şi mizerabilele lăudăroşenii ale slugilor genetice de totdeauna, pentru a-l aşeza pe poet în locul pe care i-l va găsi judecata balanţei dintre bine şi rău.

                   Din aceste rânduri pline de revoltă desprind învăţături de nerostit şi o constatare tristă, venită parcă dintr-o fabulă ciudată. Suntem copleşiţi de neruşinarea opresorilor de altădată şi de imbecilitatea lumpen-intelectualilor care au năpădit fiinţa ţării.

                   Ne trebuie din nou răbdare şi tărie de caracter.

                                                                                              Prof. dr. Alexandru Ionescu