Cornel Todea - The Story of a Snitch... latest article from Observator Cultural, 4th September

Dear Everyone

Below another article on Cornel Todea, the Securitate informer, this time in Observator Cultural dated 4th September. Again, though less flagrant this time, we are invited to feel sorry for him. After all, he was one of many. Was what he did so very bad? He didn't torture anyone. Aren't the torturers the ones who should be brought to book? Yes, of course they are. But bear in mind that if nasty scum like Todea hadn't grassed and reported back to base in the first place, they would never have been arrested. Todea's informing was the first few rungs on the ladder of a nightmare. He must bear the responsability of that.

I had to ask Nicole for a summary of the article last night. Iulia Popovici writes well, has an educated style. It's too difficult for me to get through in my lamentable Roumanian. The French and English translations were both appalling and like trying to puzzle one's way through a cryptic crossword. I digress...anyway, she explained that the article asks that very question: why go after the little people when there were those who committed far more heinous crimes such as the aforementioned tortures. The article suggests that noone was harmed due to Todea's informing...

Noone was harmed? How short-sighted. Can one only be harmed physically? Whatever happened to compassion for those who suffer mental cruelty and torture, emotional pain? Must scars always be visible? How insulting. How offensive. A stupid and deeply insensitive statement. Sixteen year old school children were thrown into the dankest of prisons, terrified, cold, hungry...imagine. Can you? To be sixteen years old back then wasn't the same as being sixteen today. Ask your grandmothers. Times have changed. Sixteen years old back in the 40's-50's was a time of innocence and naiveté. Childhood still existed. Until that is, scumbags like Todea came along and ripped it to shreds leaving terror, absolute terror in its place. Fifty years on, the scars remain. Physical infirmities, health issues, nightmares, fears and phobias...how dare anyone belittle this, deny it exists. I'm speechless.

The question 'cine a avut de suferit în urma colaborarii?' isn't hard to answer. The victims who were followed, persecuted, imprisoned and tortured, that's who. Marioana Cantacuzino was indeed tortured. That's all that matters. Her crime? Revolutionary activity and a plot to overthrow the system. She was 16 years old. A Lara Croft of the 50's?! Come on. The very idea is proposterous. Her crime was to be a Cantacuzino. A member of an aristocratic family, the grand-daughter of George Enescu no less. We all know the fate of such families. Even today many are still fighting to reclaim their stolen property and clear their names.

The informers? What of them? They were priveleged. Passports, the right to travel, money of course, promotions, good jobs, holidays, food, clothes...Yes, a really tough life. I can see why it was a hard choice. To snitch or not to snitch? That is the question.

Put Carol Sebatian, Sorin Antohi, C. Balaceanu-Stolnici and Cornel Todea all in the same basket if it so pleases. Nit-pick who should be publically demasked and suffer consequences for their actions and who shouldn't if you like. For me, they are all the same and deserve no pity, no sympathy. I admit that for me Todea is the worst because he was responsable for the incarceration of children, school friends of Nicole and one of them an angel at that whom I've come to adore. He built a successful career on priveleges and favours gained by landing people in prison with unimaginable consequences, spying, informing and being a general sub-human. He lived 50 years with no conscience, no care as to what he had done. Did he truely believe he would never be unmasked as a collaborator? The arrogance of the man makes me spit. Personal involvement stops me seeing things as a novel, a report, a book, a historical document. One can no longer make excuses and say 'yes, but there was intimidation and blackmail, they had no choice'. Piffle. There's always a choice. Whether to be weak or strong, moral or immoral - even amoral. Informing on your school friends, spying on them (as did C. Sebastian), or anyone else for that matter - neighbours, colleagues, family - is inexcusable. Perhaps once is revolting but one can plead fear or whatever other excuses one wants to fabricate. But to carry on doing it for over 40 years is frankly abhorrant. I don't care whether Todea was demasked in a particularly 'extreme and harsh' manner. It wasn't extreme and harsh enough to make up for 50 years without an apology nor 50 years of his victims' suffering - memories, images, anguish, horror... Lost childhood. Smashed innocence.

He still hasn't resigned from Ion Creanga Theatre. We continue to wait though will not applaud. He isn't worth the energy. The fact that he is director of a childrens' theatre is an insult to his victims whose childish innocence was assassinated by his actions.

Todea has apparently changed as a result of the revelations published during the summer in Catavencu (scroll down if you didn't read them). He has lost weight, smokes non-stop. Good. It's still not enough.

Iulia Popovici is nearly 30. Old enough to know how people suffered due to such low-lives back in those times and equally old enough to know better than nto make half blind suggestions, and yet rather inexperienced. However, I'm staggered she could hint at such things. Having spent an afternoon in front of Cornelia Manolescu's 1,000 paged dossier and interviewed her too, how can she question the suffering caused by Cornel Todea?

Sorry the below article is only in Roumanian. Anyone who wants more info, let me know.

Istoria unor turnătorii

Autor: Iulia POPOVICI

Un intelectual român care-şi dorea performanţă ştiinţifică şi culturală în România lui Ceauşescu avea două soluţii şi o cale de eschivă: exilul, colaborarea cu Securitatea sau deturul Noica. Sau aşa erau ei făcuţi să creadă – şi în asta constă profunda perfidie manipulatoare a acelui oribil sistem: exploatarea slăbiciunii umane de a fi tu însuţi şi de a face lucrurile în care tu crezi.

Cel mai recent caz de „demascare“, în care mă simt eu însămi implicată, îl priveşte pe regizorul de teatru Cornel Todea şi relaţia lui cu două dosare faimoase – „Pătratul roşu“ (activitatea „contrarevoluţionară“ a nepoatei lui Enescu, Marioana Cantacuzino/Oana Orlea) şi „Neculai Constantin Munteanu“. Despre Todea, o parte a lumii de teatru ştia că fusese, într-o formă sau alta, informator: descrierea pe care N.C. Munteanu i-o face în Ultimii şapte ani de acasă e transparentă, iar regizorul a renunţat la funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Teatrale exact cînd preşedintele acesteia, Ion Caramitru, le-a cerut celor cu rol de decizie în Uniter declaraţii pe propria răspundere despre colaborarea cu Securitatea.

În această vară, însă, Academia Caţavencu publica două texte dintre care cel dintîi îl numea pe Cornel Todea drept unul dintre (dacă nu principalul) turnătorii Marioanei Cantacuzino, pe cînd amîndoi aveau 16-17 ani, şi cel din cauza căruia a intrat ea la puşcărie, iar celălalt vorbea despre dăunătoarele note date de el despre Munteanu, cu un citat foarte scurt din documentele publicate în Ultimii şapte ani….

Nu-i puteam publica lui Todea scrisoarea deschisă în care răspundea, în termeni destul de vagi şi emoţionali, primului dintre cele două articole. Cu mare strîngere de inimă, i-am propus un interviu. Strîngere de inimă, pentru că-l considerasem mereu un om bun, însă actul turnătoriei şi al tăcerii postrevoluţionare nu-l pot accepta.

Am găsit, la Teatrul Creangă, un Todea pe care aproape nu-l mai recunoşteam, care slăbise vizibil, fuma şi nu-şi putea controla bine emoţiile. Care se umplea singur de noroi pentru colaborarea lui neîntreruptă – între 1950 şi 1989 – cu poliţia politică, recunoştea c-o făcuse din slăbiciune, avea goluri de memorie masive asupra subiectului şi sentimentul că i se făcea o nedreptate. Care nu ţinea minte ce note i se ceruseră între 1950 (data racolării, la 14 ani) şi 1952 (data arestării grupului „Pătratul roşu“) şi dacă i se solicitaseră informaţii despre Marioana Cantacuzino, ştia însă că fusese arestat odată cu ceilalţi colegi de şcoală ai acesteia şi eliberat după şapte luni. Care jura că nu a făcut niciodată rău altcuiva decît lui însuşi.

În mare parte, multe dintre lucrurile pe care le-am auzit în timpul acestui interviu semănau, în punctele lor esenţiale, cu argumentele date, de-a lungul timpului, de Carol Sebastian, Sorin Antohi etc. Sau pe care le-ar fi putut da, dacă ar fi fost vreodată confruntată cu propriul trecut, una dintre „sursele“ cu care îşi împarte Todea paginile din dosarul N.C. Munteanu, Ecaterina Oproiu. În cazul multora dintre numele de marcă ale culturii româneşti, pactul cu Securitatea a trecut prin mirajul carierei: nu una politică, ci profesională, pentru care erau dotaţi, dar pe care li se sugera că n-ar putea-o realiza fără acceptul poliţiei politice (şi nu există nimeni care să poată depune mărturie că se putea şi altfel). Pretextul de şantaj era fie originea „nesănătoasă“, fie alte hibe personale (iar dacă nu existau, ele puteau fi provocate sau inventate).

Nu s-ar fi întîmplat la fel cu regizorii promoţiei anterioare celei în care a absolvit Todea – Sanda Manu, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu – care purtau şi ei tarele unor familii burgheze, dacă ei n-ar fi avut norocul, în studenţie, al protecţiei profesionale a unor persoane deja iremediabil legate de sistem? Constantin Bălăceanu-Stolnici nu şi-a plătit cu note informative călătoriile profesionale în străinătate? La fel ca Stolnici, Cornel Todea a vrut o viaţă liniştită şi nu a crezut c-o poate avea altfel. Ar fi putut emigra, e drept, dar a ales drumul cel mai simplu. Pentru asta e vinovat, dar pînă la ce punct? Turnătoria e o vină în sine, dar nu una care să impună linşajul (căci responsabilitatea sistemului, în acest caz, o întrece pe cea a indivizilor), ci o judecată de la caz la caz, cu grade distincte de duritate a verdictului, pornind de la o altă întrebare: cine a avut de suferit în urma colaborării?

Todea a beneficiat de un tratament de demascare extrem de dur şi pe alocuri aparent manipulatoriu, care lasă în ceaţă acest aspect, al dovedirii daunelor provocate altor persoane.

Aşadar, în ce măsură e Todea vinovat de arestarea Marioanei Cantacuzino şi în ce mod notele date de el l-au prejudiciat pe Neculai Constantin Munteanu?

„Pătratul roşu“

În dosarul de anchetă al „Pătratului roşu“ (sau „Rombul roşu“, din care am putut citi unele pagini – din aproape 1.000 – mulţumită Corneliei (Roman) Manolescu, colegă a Marioanei Cantacuzino, acuzată odată cu aceasta şi care consideră că Todea minte), există un document în care Securitatea se arată supărată că i-a fost arestat un om „infiltrat“ – şi anume Todea, colaborator al Serviciului III de Informaţii. Memoria îi joacă feste, de fapt n-a fost închis şapte luni, ci două (din august pînă în octombrie) şi eliberat de la Jilava odată cu ceilalţi (mai puţin Marioana). Dar Marioana Cantacuzino fusese pîrîtă că încearcă să „racoleze“ membri pentru o organizaţie contrarevoluţionară de către Gheorghe Petre, zis Tudor Petre, care se dusese, însoţit de Bogan Nicolae (colaborator al aceluiaşi Serviciu III, dar nearestat ulterior), şi depusese din proprie iniţiativă o declaraţie la Raionul UTM I.V. Stalin din Bucureşti. Nu că nu s-ar fi putut găsi mulţi binevoitori care să pună poliţia politică pe urmele nepoatei lui Enescu: fiica lui Bîzu Cantacuzino împărţea manifeste anticomuniste de pe bicicletă, în spatele Liceului Caragiale (întotdeauna cartier al ambasadelor şi împînzit de securişti). În grupul extins de prieteni ai Marioanei existau, deci, doi informatori: Todea şi Bogan. Todea a fost arestat, fără ştirea Servicului III, Bogan nu. În cursul anchetei, unii au recunoscut că ştiau de ideea „Pătratului roşu“, alţii au negat.

Se prea poate ca nu turnătoriile să fi fost motivul arestărilor, ci originea socială a membrilor acestui grup de prieteni – iată ce zice Ion Varlam într-un text din revista Memoria: „Din acelaşi lot, dar total străin de activităţile aşa-zisului «Romb Roşu», a făcut parte Mihai D. Sturdza, urmaşul direct al penultimului voievod al Moldovei, cunoscut în ţară şi în străinătate ca istoric şi prin prestaţiile sale la Radio Europa Liberă. De asemenea, fizicianul Grigore A. Ghika – coborîtor al primului domn pămîntean din Ţara Românească. [...] În afara tinerilor ce aveau nume cu rezonanţă istorică, au fost arestate odraslele unor reprezentanţi ai «marii burghezii» – foşti demnitari ai statului sau conducători de mari întreprinderi: Dimitrie Lecca – fiul unui director de departament de la Ministerul de Externe, cu rang de ambasador; Cornel Todea – fiul directorului general al Asigurărilor Sociale, o funcţie asimilată demnităţii ministeriale; Mihnea Ştefănescu – fiul administratorului-delegat al Uzinei Tohan, care era şi membru al Consiliului de Administraţie al Întreprinderilor Malaxa etc.“. Ion Varlam a făcut el însuşi închisoare în lotul „Pătratului roşu“.

În afară de Marioana Cantacuzino, asupra nimănui cele două luni în arest şi la Jilava nu a avut consecinţe sociale, au lăsat însă urme sufleteşti. Se pare că în dosar nu există dovezi asupra informaţiilor date de Todea anterior arestării (problema e că nici el nu mai are habar ce s-a întîmplat atunci: dacă în 1950, la racolare, ţinta de interes a Securităţii erau doi profesori, de franceză şi germană, care era zona de interes mai apoi, pînă în ’52, asupra cui i se cerea să informeze?).

Pe de altă parte, în acelaşi dosar am putut citi o scrisoare, adresată de un domn Constantin Bediţeanu ministrului de Interne, Al. Drăghici, căruia îi vorbeşte cu „dumneata“, în care povesteşte despre un pachet cu medicamente şi „bunătăţuri“ trimise de Maruca Cantacuzino (bunica paternă a Marioanei), pentru Drăghici, unui oarecare Dionisie Ionescu şi despre bunuri personale ale lui George Enescu, expediate în România pentru muzeul pe care, cică, dorea să-l fondeze ministrul Internelor. Pretextul întregii corespondenţe era dorinţa lui Drăghici (şi, probabil, a statului comunist, în general) ca Enescu să vină în România, în condiţiile în care compozitorul nu spunea un nu definitiv, tot întrebînd (şi el, şi Maruca) ce mai face „fetiţa“ (Marioana), plimbată, pe vremea aceea, prin toate speciile de închisori. Şi mă întreb, eu ca şi alţii, oare în capul tembel al comuniştilor nu înflorise ideea unui posibil şantaj, între eliberarea Marioanei (care, cu teribilismul ei nevinovat, li se oferise pe tavă) şi venirea lui Enescu la Bucureşti?

Cazul N.C. Munteanu

Am încercat, apoi, să aflu ce rol a avut Todea în persecuţiile asupra lui N.C. Munteanu, apelînd la aceeaşi sursă accesibilă tuturor, Ultimii şapte ani de acasă, dosarul lui de Securitate, publicat la Curtea Veche. Cornel Todea îşi aminteşte a fi dat două note/caracterizări despre fostul lui subaltern de la Televiziune şi tot două se regăsesc şi în carte, amîndouă din ’77, iar despre revelaţia acestor note şi a persoanei care le-a dat, Neculai Constantin Munteanu scrie: „ş..ţ niciodată n-aş putea spune despre relaţia personală «C.T.», devenită sursa «Cornescu» mai apoi, că a fost un turnător. Pentru că, în cazul meu, acest om n-a spus nimic neadevărat, n-a încercat niciodată să mă înfunde, dimpotrivă, cînd eram la ananghie a dat numai referinţe pozitive despre mine, uneori la superlativ, ba chiar şi exagerînd.

Desigur, cei doi şal doilea e sursa „Pricop“, n.mţ vor fi recunoscuţi de foştii colegi de la Televiziune, însă de «C.T. – Cornescu» îmi pare efectiv rău, dar atît de rău, că l-am găsit în această postură“ (p. 66).

Pe 25 aprilie 1977, Cornel Todea dă, în casa conspirativă „Gioconda“, următoarea notă de relaţie despre ziaristul în cauză: „N.C. Munteanu, ca lucrător la T.V., la redacţia de teatru şi apoi la cea de producţie film, reprezenta tipul de tînăr intelectual interesat de fenomenul cultural din ţara noastră. [...] Avînd un orizont mai larg, era interesat de acest fenomen şi de manifestările lui şi în lume. [...]

Un caracter bun, bun coleg, deşi nu excesiv de sociabil, o seriozitate dublată de dorinţă de muncă, modestie, inteligenţă, sinceritate în manifestări şi reacţii, aşa se caracterizează, în perioada T.V., N.C. Munteanu.

Avînd şi o demnitate personală şi o anumită formă de discreţie, problemele lui personale nu le discuta în general. [...]

Aş mai adăuga în descrierea lui N.C. Munteanu o anumită disponibilitate pentru umor, o vocaţie de om de presă, activ, cu spirit viu, şi, în altă ordine de idei, o nevoie nedeclarată de afecţiune.

Informaţia sa culturală, izvorîtă dintr-o sete autentică, în perioada T.V. – care-mi este familiară –, era dublată şi de una politică. La curent cu evenimentele politice din ţara noastră şi de peste hotare, N.C. Munteanu era departe de a fi un estetician steril şi detaşat, într-un turn de fildeş al gîndirii sale despre artă, ci reprezenta tipul contemporan de gînditor despre cultură, angajat, lucid.“ (p. 244-246; fotocopia notei originale se găseşte la p. 338-339). „Cornescu“ era, probabil, numele de cod dat de Securitate în dosarul lui Munteanu – conform declaraţiilor lui, Todea îşi semna notele întîi cu pseudonimul Cucu, apoi cu propriul nume de stare civilă.

Într-o altă notă, datată în aceeaşi perioadă (după ce N.C. Munteanu transmisese în Occident scrisori de solidarizare cu Paul Goma), citim: „În momentul de faţă, după cercetările la care a declarat – din cîte reieşea din discuţie – tot adevărul, se simte într-un dezechilibru evident. Dezechilibru cauzat, după părerea mea, de lipsa unei motivaţii clare a propriilor sale acte şi reacţii. [...]

Nefiind un egocentrist, nefiind obsedat de propria sa persoană, în exclusivitate, conştiinţa că gestul lui poate angaja implicaţii legate de însuşi prestigiul ţării îi produce, între altele, o stare de dezamăgire. [...]

Proporţiile neliniştii lui mi se par alarmante. Nu aş vrea să exagerez afirmînd că asemenea stări de stres pot genera gesturi capitale iresponsabile şi ireversibile. Dacă această ipoteză este exagerată, nu este supralicitată deloc evidenţa, şi anume că N.C. Munteanu este într-un dezechilibru cert.

Desigur că este recuperabil, fondul lui de sensibilitate şi sinceritate, chiar dacă orientat greşit uneori, creînd premisele refacerii echilibrului. [...]“.

Iată şi continuarea citatului dat în al doilea articol care-l demasca pe Todea („Precizez că din discuţie nu am putut afla cum a expediat în străinătate scrisorile. Am dedus că procedeul ar fi fost folosirea unui intermediat ocazional, străin şi necunoscut.“): „Dar această soluţie ar fi putut fi dată de grija de a nu implica pe altcineva în problemele lui şi în implicaţiile acestora.

De asemenea, precizez că din discuţie reieşea că nu intenţionează să recidiveze în vreun fel în această perioadă, lucru de care, de altfel, sînt convins, dat fiind faptul că în clipa de faţă este profund dezorientat, el căutînd doar să-şi găsească şi regăsească o motivaţie existenţială în general“ (p. 246-248).

O parte a avînturilor anticomuniste sînt la fel de supuse aleatoriului ca şi cele antiburgheze şi folosesc aceleaşi metode, printre care nu se numără prezumţia de nevinovăţie pînă la proba contrarie. Iar de multe ori, nejustificabila tăcere postrevoluţionară are aceeaşi raţiune ca şi colaborarea iniţială: frica de sistem şi complicaţii existenţiale.

„Şantaja Securitatea un copil de 14 ani? Avea ea nevoie să şantajeze?“, se întreabă unii dintre cei care cred că Todea şi-a inventat propria poveste a colaborării, începută cu ameninţarea că-i vor fi arestaţi părinţii pentru „manifestul“ anticomunist şi antirusesc care ajunsese în mîinile securiştilor. Că Securitatea şantaja (şi încă la modul murdar) ar fi putut depune mărturie cei din „procesul Noica“, cărora li s-a spus că pot fi eliberaţi dacă semnează angajamente, deşi Securitatea ştia foarte bine că oricum vor fi puşi în libertate datorită unei graţieri colective. Securitatea a şantajat-o pe mama Monicăi Lovinescu, pe care au ţinut-o în închisoare pentru ca fiica ei să tacă. De cele mai multe ori, în spatele racolărilor stătea o idee simplă: „Nu vei reuşi fără noi“. Unii au rezistat, alţii nu. Cîţi au rezistat şi s-au salvat profesional? Tare mi-e teamă că răspunsul va fi foarte trist, iar cei despre care vorbim, prea puţini.

Ce facem, aruncăm pe centura istoriei colaboratorii drept categorie în sine (dar îi vom afla oare pe toţi? Evident că nu) sau încercăm să aflăm ce s-a întîmplat şi mergem mai departe? Nu vorbesc aici despre Todea, ci, poate încă mai mult, despre oameni precum Carol Sebastian, Corbea-Hoişie sau Antohi. Pentru toţi, justa măsură a responsabilităţii e încă de negociat. Unii au făcut, prin notele date, un rău altcuiva, real sau potenţial, alţii nu, de fiecare dată, asta trebuie demonstrat.

Monciu-Sudinski are o proză în care un nebun nu chiar atît de nebun face experimente cu şobolani, vrînd să demonstreze că pot trăi în orice condiţii (cu picioarele tăiate etc.), iar cînd li se deschide uşa, nu fug. Pentru că s-au obişnuit. Şi, poate, pentru că ştiu că în lumea liberă şi normală ar fi ostracizaţi de comunitatea semenilor lor cu membre întregi. Noi acum ce facem, zvîrlim dintre noi „monştrii“ sau avem grijă ca experimentele să nu se repete?